Is consìgios regionales, non ddu at duda peruna, sunt is organismos istitutzionales prus discreditàdos in su sentidu de s’opinione pùblica de s’Itàlia (e custu chene tènnere in contu is semplificatziones populìsticas promòvidas dae is grupos polìticos e dae is òrganos de informatzione) chi ddos at inditados, a s’ispissu cun resone, che a ricòveru de malos costùmenes, de inefitzèntzia e calincuna borta, a tenore de is crònacas giuditziàrias de is ùrtimos annos, de corrutzione ladina. Custu est forsis, in su chi pertocat sa polìtica de cada die, s’elementu de debilesa prus manna chi istat in su progetu de reforma costitutzionale chèrfidu dae su guvernu de Matteo Renzi: su premier italianu at detzìdidu de pigare.si s’arriscada de fàghere dipèndere sa sorte cosa sua che leader de su Paisu a su risultadu de su referendum chi ddu at a àere in atòngiu.

Est una detzisione chi intrat cun coerèntzia prena in sa manera rentziana de s’espressare, chi punnat pagu a is liturgias de sa polìtica e chi a s’imbesse preferit (a sa propria manera de Berlusconi, chi dd’aiat pretzèdidu in su ruolu cosa sua) una relata direta cun is tzitadinos. Ma est detzisamente male valutadu: su perìgulu chi su corpus eletorale ddu iscorcorighet est difatis artu meda, e is pretzedentes non benint in favore cosa sua.

Su referendum costitutzionale de su 2001 isceti e chi pertocaiat sa reforma de su de V tìtulos aiat àpidu unu risultadu positivu (is EJA fiant istados su 64,2% de is eleghidores), ma custu si fiat tènnidu in dd’unu momentu istòricu e polìticu meda diferente dae cussu de custos meses.

Issu aiat bidu una falada ruinosa in sa cunfiàntzia de is tzitadinos a bia sa categoria de is polìticos, e (cosa chi poniant cada die in evidèntzia is chircas demoscòpicas), mentras isceti pagos annos in antis bi fiat àpida s’implosione subitana e istoriga de belle totus is partidos de sa “prima Repùblica”, chi fiat sighida a s’operatzione Manos lìmpias de is magistrados de Milanu.

A custa fiat istadu contemporàneu su boom eletorale, a pitzu de s’oru de su flumine Po, de su movimentu anti sistema de sa Liga de su Nord e chi in su mentras fiat proponende che prioridade cosa sua sa ponnida in duda de s’unidade polìtica italiana matessi. In custu cuntestu su disafiu a bia is istitutziones fiat lòmpidu a unu livellu gasi mannu chi cale si siat reforma de sa Carta fundamentale de sa Repùblica aeret otènnidu s’approu de s’eletoradu, massimamente si tenimus in contu chi una genia de paràula crae de cussos tempos, repitida che unu mantra paris a s’agetivu “liberale” (ma comente a issu a bellu a bellu isbòida dae su significu prus sintzillu e a s’acabu ponnida a un’ala a sa manera de unu ferru betzu), fiat propriu cussa de “federalismu”.

A sa fase de is reformas federales a onni costu nde fiat sighida un’àtera, chi aiat bidu unu prus bastante realìsticu reflussu, originadu dae s’efetu pràticu dèbile chi is leges Bassanini (chi aiant atribuidu medas cumpetèntzias a is entes locales) aiant àpidu a pitzus sa vida de cada die de is tzitadinos.

Una resonada chi de s’àteru fiat in totu simigiante a su chi si podiat fàghere pro su chi pertocat sa matessi reforma de su tìtulu V chèrrida dae su Chentru-Manca. Ambas duas aiant difatis generadu una crèschida de su disamore pro s’istitutu de is Regiones e prus in generale pro is reformas pigadas in cunsideru che solutzione pro cada problema.

Ma su chi fiat prevalèssida fiat istada primariamente sa timoria pro cussos aventurismos”cantonales” giai isperimentados in is annos in antis e de is cales fiant istados protagonistas is leaders e is militantes de sa Lega Nord. Custos, sighende una tìrria manna in is cunfrontos de sa dae issos meda ispreada “Roma furona”, aiant sighi sighi pesadu semper de prus sa pretesa issoro finas a lòmpere a un’ischera de decraratzione unilaterale, chi a bellu a bellu aiant a pustis torradu a minimare in su significu suo, de s’indipendèntzia de sa Padània (su nùmene cun su cale aiant in su mentras batijadu is regiones italianas postas a susu de sa linia gòtica).

Dae  sa rughe de caminu de custos duas fenòmenos su risultadu est istadu chi is movimentos polìticos prus traditzionales de sa (aici nada) segunda Repùblica, acostumados a si pònnere in linia cun su sentidu de su Paisu pro mèdiu de is datos chi lompiant dae is sotziedades demoscòpicas, aiant burradu prus o mancu deretu dae s’agenda de is prioridades polìticas issoro is temàticas pertocantes su “federalismu”. Custas fiant cunsideradas a custu puntu demodé opuru bidas che anticàmera perigulosa a sa setzessione e tando non prus praticàbiles o in generale non prus istratègicas in sa bisione istoritzìstica cosa issoro chi teniant: sa massimizatzione de is votos.

Immoe castiamus prus a fundu a sa propònnida subra sa cale ant a detzìdere luego sos tzitadinos. Sa redutzione meda forte in su nùmeru de sos senadores traballat detzisamente in favore de su duo Renzi-Boschi, ma a pàrrere nostru custa propònnida diat pòdida èssere istada galu prus balentiosa, in s’ipòtesi pro esempru de una relata unu/deghe intra de sos membros de sa Camera e de su Senadu: in custu casu, in antis a su matessi nùmeru de deputados de oe (chi comente ischimus sunt 630), sos de sa Camera arta esserent istados 63.

E ponende.nos in antis a s’ipòtesi chi una redutzione estremada in su nùmeru de is cumponentes suos poderet minimare s’istitutu senatoriale, sa mègius responsa nos dda donat sa Germània: in su Bundesrat (sa camera arta cosa issoro), in cales funtziones sunt totu francu chi simbòlicas, setzent 69 delegados ebbia de is guvernos de is Lands (ma sos tzitadinos de sa federatzione sunt belle 80 milliones, est a nàrrere meda de prus de cussos de sa penìsula).

In prus sa rapresentantzia de is interessos territoriales, in s’ipòtesi de su sucessu de su referendum, diat essere donada a pagos sindigos de is tzitades prus de importu dae una parte (annoamentu bonu meda, custu), ma pro sa majoria manna no at a essere lassada a is “guvernadores” o a is delegados de is esecutivos issoro, ma is impopulares meda cunsigeres regionales.

In sa reforma ddoe at a aere un’atera incongruentzia de importu etotu: is 95 senadores chi diant espressare is istantzias territoriales non diant rapresentare prus “la Nazione” in sa totalidade cosa sua, ma cada territoriu particulare. A dolu mannu custa previsione non diat aere peruna cunferma in sa pratica, ca diat mancare su mandadu imperativu, prevèdidu in su casu de su giai mentovadu Bundesrat de Germania (is cales membros, conguentemente, podent essere destituidos in s’ipòtesi de diformidade politica cun is indicatziones de s’esecutivu de su Land issoro).

Tenende in contu custos datos, est evidente chi cada ipoteticu parallelismu intra de su ordinamentu costitutzionale promòvidu dae Renzi cun su modellu germanicu non tenet fundamentos. Sa reforma prevedit prus in generale unu protzessu de neo-atzentramentu de poderes in is manos de s’Istadu cun calincuna lughe e cun medas umbras. A una parte, difatis, non ddu at duda chi sa prus evidente craresa in su partzimentu de is cumpetentzias chi oe sunt cuncorrentes leerent a una redutzione de importu de is chertas intra de entes territoriales subra de is cales est deputada a pigare detzisiones sa Corte Costitutzionale.

Ma custu non cheret narrere chi su giuditziu politicu nostru subra de sa reforma siat positivu: s’ispiritu soveranista chi animat sa Sardigna non podet difatis bidere cun favore sa mentalidade neo-sabauda, pro sa cale su chi su chentru in antis “gratziosamente” cuntzedet a Regiones e Comunas est a pustis barrosamente bogadu, de manera semper arbitraria e unilaterale (est a narrere chene unu cunfrontu berdaderu in su meritu intra de istitutziones chentrales e perifericas). Est berus chi is cumpetentzias de is Regiones Autònomas non diant essere modificadas nen minimadas e custu pro nois est motive de alleniu: non diat essere istada suportabile dae su puntu de bista nostru una redutzione de soveranidade in materias che a su turismu, sende chi s’aficu e totus is evidentzias, in primis geograficas, sugerint depant essere mantennidas che prerogativa primaria nostra.

E non nos donat ausentu mancu sa previsione de una clausula de suprematzia, pro mediu de sa cale su guvernu chentrale podet proponnere chi s’Istadu avochet cun dd’una simpre lege e «cando ddu richiedat sa tutela de s’unidade giuridica o economica de sa Republica e/o sa tutela de s’interessu natzionale», is cumpetentzias regionales inditadas in s’art 117. Ambaduas is notziones de “interessu natzionale” e de “unidade giuridica e economica de sa Republica” sunt prus a prestu fumigosas e finas obertas a valutatziones is prus arbitrarias (malidades e machiavellismos inclùdidos), chi pòdent lòmpere dae cale si siat majoria de guvernu.

Ditziosamente, pro initziativa parlamentare de is rapresentantes de is minoridades linguisticas alpinas, chi sunt filo-guvernativas dae semper (ma pro nàrrere sa beridade prus pro oportunismu chi pro convincimentu berdaderu), est istadu iscungioladu su perigulu chi custa previsione si poderet isparghinare a is potestades esclusivas, cuncorrentes o integrativas de is Regiones autonomas e in primis a sa nostra.

Ma totu custu non cheret narrere pro nudda chi s’istitutu de s’autonomia non bivat una crisi profunda meda e chi, in su periodu longu, custa potzat ativare unu protzessu de cuestionamentu cosa sua. In antis a is atacos in is cunfrontos de is autonomias ispetziales chi lompent semper prus a s’ispissu pro mediu de sa boghe o de sa pinna de opinion makers autorevoles e dae calincunu intra de is protagonistas prus influentes de sa politica (in primis su ministru de is reformas Maria Elena Boschi e s’ex presidente de sa Camera de is deputados Luciano Violante), custu maquillage costitutzionale diat podere donare su semaforu birde a su protzessu de isfaghimentu chene interrutzione su cale esitu prevedibile non podet no essere su de pònnere, in dd’unu tempus benidore non meda atesu, una pedra tumbale subra de, ddu depimus amitere, sa non semper diciosa istajone autonomistica.

Ma su chi Nono non cheret narrere a mantenere unu oponimentu pregiudiziale contras de is reformas costitutzionales tout court: custas, a s’imbesse, sunt de urgentzia manna! Su chi nono cosa mea est versu a una reforma faddada non feti in su chi pertocat su meritu, comente giai evidentziadu in is ri de pitzus, ma in su metodu etotu.

Pro su chi pertocat custu segundu aspetu, (su de is detzisiones pigadas a curpos de majoria subra de unu tema che a custu de istraordinaria cumplessidade), custu aeret richiedidu sa cunvergentzia sa prus manna de totus is areas politicas ativas in su Parlamentu; ma custa cosa no est acadessida. In prus sunt trisinados diversos aspetos de sa segunda parte de sa Carta fundamentale de sa Republica, chi andant dae sa ridefinitzione de is cumpetentzias intra de Istadu e Regiones a cussa de su bicameralismu.

In custu casu bos pregunto: si sa majoria de is tzitadinos esseret in favore de sa prima ma no de sa segunda o viceversa, una detzisione imperativa pro o contras a sa reforma in sa totalidade cosa sua diat essere diaberus democratica? Su chi Nono, tando, diat oberrere s’andala a sa solutzione chi a parrere meu est cussa otimale ma chi no est noa, ca est istada giai caddu de batalla de su movimentu referendariu in is primos annos 90. Dd’at torrada a propònnere cun alentu su leader nou de Forza Italia Stefano Parisi e est cussa de un’assemblea costituente noa.